Uneori esti atat de cinic, doctore! Cinic cum numai Werther ar putea fi, intr-o dupa-amiaza oblica de noiembrie, in care ploaia si cafeaua inseamna, de fapt, acelasi lucru.
Stii, ma enerveaza sa urci doar pentru ca nu ai umbrela, pentru ca ti s-au udat pantalonii sau pentru ca ai ramas fara tigari. De cele mai multe ori imi spui ca nu intelegi ce vreau sa spun. Mai tii minte discutia noastra despre drumuri forestiere? Ma legam de mansetele camasii tale, doctore. Imi pusesem toate sperantele in mansetele tale albe, apretate, arogante, suficiente.
Acum a sunat si Marta. Nu se poate decide. Nu stie daca trebuie sa vina. Daca poate sa vina. Imi spune ca uraste notiunea de mic-dejun in hotel, ca nu ii place sa simta zatul din cafeaua cu lapte. Teorii, doctore. Sau, cum ar spune Barthes, fragmente. Fragmente de dicurs. Imi aduc aminte de Adriana Popovici, de privirea ei incisiva, dar atat de materna... Atunci nu il cunosteam pe el. Nu stiam ca exista. Acum, ca stiu, ma panichez. Si o aud pe Marta cum isi varsa nervii pe un idiot nevinovat care, intr-o engleza aproximativa, ii spune ca pana si notiunea de room-service are o limita.
Diminetile mele, doctore, in gangul de caramida din Matei Voievod, diminetile alea de septembrie care rimau cu admiterile, cu testele, cu probele... mi se par atat de departe. Pana si pe Adriana Popovici o vad ca printr-un val. Fumeaza, isi misca usor capul si apoi dispare in negura amintirilor. La fel de bruneta, la fel de incisiva, la fel de materna.
Trezirile astea triste, sfasietoare, trezirile mele nete, nevinovate, scanate cu atata tandrete si revolta, ma indeamna sa iti spun ca nu se moare din durere. Oare? Ah, uneori, isteric, trupul meu produce cascade de incidente. Se intalnesc, in acelasi loc, Olguta, Marchiza de Merteuil, Maria Lou, Fedra si... Adriana Popovici. Odata marturisit, sentimentul, primul sentiment, nu mai inseamna nimic. Cel putin asta ne invata literatura. L'Empire des signes, doctore!
Doctore, hai sa fim seriosi! Eu nu sunt Fred Astaire. Iar tu, tu nu ai nicio sansa sa speri ca ai putea fi, intr-o buna zi, Ginger Rogers. Mai tii minte ce spunea Nora Iuga in 'Jurnal'? Mai tii minte cum declara ca o sperie toate femeile alea drepte, geometrice, cu nume interbelic-superficiale? De fapt ii placeau, doctore! Intr-un fel, le admira. Catinca Ralea, Dina Burghele, Mona Giurascu, Elvira Levantinopol... Da, chiar ea! Grecoaica aia superba!
Nu cred ca am gresit. Decat prin aceasta holofraza asimetrica, care descrie acum o situatie limita. Am marturisit ca iubesc, doctore. Fara sa despic nuante. Am facut-o in sensul cel mai simplu, cel mai direct, cel mai putin sofisticat, in sensul acela atat de strain tie. Si nu, nu mi-am pus manusi chirurgicale, nu m-am spalat pe maini de mai multe ori. Am spus-o pur si simplu. Din tot incidentul de asta seara, nu cauza este cea care ma retine si rasuna in mine, ci structura.
Mi-e somn, doctore! Mi-e atat de somn incat mi se pare ca mainile mele care tasteaza acum, mainile astea, nu sunt decat niste lentile. Iar capul meu seamana atat de bine cu un penar! Nu suspectez, nu acuz, nu las fricile sa intre, nu clasez. Constat doar cu uimire amploarea situatiei. Si ma scufund in acelasi discurs de indragostit. Dar ma cunosti atat de bine, doctore! Noapte buna.
10 sept. 2011
19 feb. 2011
Patimile lui Tournier
Iarna a trecut pur si simplu, doctore.
Aseara am cunoscut un baiat trist. Vezi tu, doctore, si tristetea asta are rolul ei. Eu imi imaginam ca baiatul traieste intr-un interior interbelic, ca nu poseda niciun obiect de valoare, cu exceptia unui tricou decolorat de la American Apparel. Dar lucrurile nu stau asa.
Baiatul are o freza decenta. Si cateva vicii. Nu te gandi la vicii monstruoase. Eu cred ca pana si Jules Verne poate fi un viciu. Jules Verne, da, Jules Verne, pentru ca baiatul asta imi aduce aminte de Redlow. Nu cred ca are atatea competente in matematica, dar totusi...
Sa revenim la tristete. Tristetea, doctore, este o piramida fragila construita din tot soiul de frici. Frici mici. Frici mari. Frici violente. Fricile astea formeaza niste linii paralele, stralucitoare care se intalnesc la orizontul gandurilor. Crezi ca baitul asta, baiatul cel trist, s-a tuns asa tocmai pentru a-si intimida fricile? Multa vreme nu intelegeam de ce Tournier, spre exemplu, vorbea despre o drama comuna a generatiilor. Ah, mi-a luat asa de mult timp, doctore, sa realizez ce poate face frica. Si acum mi-e frica sa ma gandesc la asta.
Iarna a trecut pur si simplu. Ma refer la iarna asta cu profil acvilin, uscata ca un sezlong de pai adus tocmai din Mexic. Estul nu a ales dialogul, doctore. Intotdeauna Estul s-a victimizat pana la sange, s-a luptat cu cascade de violente iar eu acum ma mir ca baiatul asta este trist. Dar el poate doar pare trist. Poate tristetea este un accesoriu pentru baiatul asta fara nume. Pentru ca inca nu ii pot spune pe nume.
Un lucru e clar, doctore! Si tineretea asta disponibila si usoara poate fi un motiv aparent de tristete pentru baietii cu nume comune.
Aseara am cunoscut un baiat trist. Vezi tu, doctore, si tristetea asta are rolul ei. Eu imi imaginam ca baiatul traieste intr-un interior interbelic, ca nu poseda niciun obiect de valoare, cu exceptia unui tricou decolorat de la American Apparel. Dar lucrurile nu stau asa.
Baiatul are o freza decenta. Si cateva vicii. Nu te gandi la vicii monstruoase. Eu cred ca pana si Jules Verne poate fi un viciu. Jules Verne, da, Jules Verne, pentru ca baiatul asta imi aduce aminte de Redlow. Nu cred ca are atatea competente in matematica, dar totusi...
Sa revenim la tristete. Tristetea, doctore, este o piramida fragila construita din tot soiul de frici. Frici mici. Frici mari. Frici violente. Fricile astea formeaza niste linii paralele, stralucitoare care se intalnesc la orizontul gandurilor. Crezi ca baitul asta, baiatul cel trist, s-a tuns asa tocmai pentru a-si intimida fricile? Multa vreme nu intelegeam de ce Tournier, spre exemplu, vorbea despre o drama comuna a generatiilor. Ah, mi-a luat asa de mult timp, doctore, sa realizez ce poate face frica. Si acum mi-e frica sa ma gandesc la asta.
Iarna a trecut pur si simplu. Ma refer la iarna asta cu profil acvilin, uscata ca un sezlong de pai adus tocmai din Mexic. Estul nu a ales dialogul, doctore. Intotdeauna Estul s-a victimizat pana la sange, s-a luptat cu cascade de violente iar eu acum ma mir ca baiatul asta este trist. Dar el poate doar pare trist. Poate tristetea este un accesoriu pentru baiatul asta fara nume. Pentru ca inca nu ii pot spune pe nume.
Un lucru e clar, doctore! Si tineretea asta disponibila si usoara poate fi un motiv aparent de tristete pentru baietii cu nume comune.
30 ian. 2011
Ochii femeilor din New York.
In primavara lui '96 nu stiam ce inseama rubarba.
Reventul sau Rubarba, denumit popular si Rabarba sau Rabarbara, este o planta ierboasa perena, inalta de 1-2 m. In pamant poseda un rizom dezvoltat si numeroase radacini carnoase, lungi, galben-portocalii la interior. In timpul primului an de vegetatie, se dezvolta o rozeta de frunze bazale; in anii urmatori apar si tulpinile florifere. Frunzele sunt mari, palmat-lobate la palmat-fidate; petiolul lor este lung, carnos. Florile sunt rosii, mici, dispuse in cime care, reunite, formeaza un panicul mare. Fructul de tip achena piramidala este prevazut cu aripioare pe muchii. Specia este originara din Asia Centrala si Orientala, fiind cultivata si in Europa.
Dar acum suntem in 2011, doctore! Iar eu ma simt ca intr-un western. Ma bat cu ochii femeilor din New York si caut bancuri despre moarte. Mi-e dor de un televizor alb-negru. Mi s-a parut ca te aud pronuntand 'Teleenciclopedia'. Dar nu erai tu cel care soptea asta. Din primavara lui '96 si pana acum nu am evoluat foarte mult. Distanta dintre mine si New York mi se pare, in continuare, de neparcurs. Nu il citez pe Peter Conn, nu vreau sa te fac sa il cauti pe Ihab Hassan dar toti stim ca producatorii de music-hall sunt evrei. Si uite cum ne scufundam intr-o tesatura epica in care personajele sunt un fel de yoyo-uri bete de atata libertate prost inteleasa. Tu nu ma lasi sa te manui, imi interzici accesul in orice dormitor virtual si imi zambesti ironic din penumbra acestui haos care seamana, din ce in ce mai mult, cu un roman de-al lui Pynchon. Independenta ta imi taie rasuflarea, doctore!
Incep sa cred ca daca voi supravietui acestui seminar despre independenta voi fi pregatit pentru ce ofera, in mod normal, America. Dar ma trezesc atat de des la realitate! Si realitatea mea se reduce la cateva pagini scrise de Constantin Chirita, se reduce la amintirea unei pensiuni de mana a doua undeva langa Sinaia... pentru ca ce inseamna, de fapt, realitate? Te-ai obisnuit cu Francoise Hardy? Cu salatele de la Daily Monop? La dracu' cu sentimentalismele.
Nu ne intereseaza o aventura amoroasa serioasa, acum ne ingrijoreaza soarta Egiptului. Ah, ce rinoplastie adanca! Nu crezi ca ochii femeilor din New York seamana cu niste dupa-amieze tarzii? Dar ce stim noi despre ochii femeilor din New York? Ce ne-a povestit Woody Allen pe vremea cand nu se imprietenise, inca, cu Lexomilul?
Reventul sau Rubarba, denumit popular si Rabarba sau Rabarbara, este o planta ierboasa perena, inalta de 1-2 m. In pamant poseda un rizom dezvoltat si numeroase radacini carnoase, lungi, galben-portocalii la interior. In timpul primului an de vegetatie, se dezvolta o rozeta de frunze bazale; in anii urmatori apar si tulpinile florifere. Frunzele sunt mari, palmat-lobate la palmat-fidate; petiolul lor este lung, carnos. Florile sunt rosii, mici, dispuse in cime care, reunite, formeaza un panicul mare. Fructul de tip achena piramidala este prevazut cu aripioare pe muchii. Specia este originara din Asia Centrala si Orientala, fiind cultivata si in Europa.
Dar acum suntem in 2011, doctore! Iar eu ma simt ca intr-un western. Ma bat cu ochii femeilor din New York si caut bancuri despre moarte. Mi-e dor de un televizor alb-negru. Mi s-a parut ca te aud pronuntand 'Teleenciclopedia'. Dar nu erai tu cel care soptea asta. Din primavara lui '96 si pana acum nu am evoluat foarte mult. Distanta dintre mine si New York mi se pare, in continuare, de neparcurs. Nu il citez pe Peter Conn, nu vreau sa te fac sa il cauti pe Ihab Hassan dar toti stim ca producatorii de music-hall sunt evrei. Si uite cum ne scufundam intr-o tesatura epica in care personajele sunt un fel de yoyo-uri bete de atata libertate prost inteleasa. Tu nu ma lasi sa te manui, imi interzici accesul in orice dormitor virtual si imi zambesti ironic din penumbra acestui haos care seamana, din ce in ce mai mult, cu un roman de-al lui Pynchon. Independenta ta imi taie rasuflarea, doctore!
Incep sa cred ca daca voi supravietui acestui seminar despre independenta voi fi pregatit pentru ce ofera, in mod normal, America. Dar ma trezesc atat de des la realitate! Si realitatea mea se reduce la cateva pagini scrise de Constantin Chirita, se reduce la amintirea unei pensiuni de mana a doua undeva langa Sinaia... pentru ca ce inseamna, de fapt, realitate? Te-ai obisnuit cu Francoise Hardy? Cu salatele de la Daily Monop? La dracu' cu sentimentalismele.
Nu ne intereseaza o aventura amoroasa serioasa, acum ne ingrijoreaza soarta Egiptului. Ah, ce rinoplastie adanca! Nu crezi ca ochii femeilor din New York seamana cu niste dupa-amieze tarzii? Dar ce stim noi despre ochii femeilor din New York? Ce ne-a povestit Woody Allen pe vremea cand nu se imprietenise, inca, cu Lexomilul?
27 ian. 2011
B.
Nu mai stiu cine sunt, doctore!
Cred ca esti inocent, cred ca habar nu ai despre ce iti vorbesc. Azi a fost frig si m-am gandit la seminariile tale, la pauzele tale, la toate colegele frigide care te-au inconjurat sase ani. Crezi ca suntem diferiti? Ce gluma buna! Mi-ar placea sa intelegi. As vrea sa cred ca poti manui o lanterna. Te poti descurca cu o lanterna, doctore?
Toti baietii astia care au dormit in paturi de campanie, care au visat ca sugruma adolescente, care au suspinat ori de cate ori intalneau o suvita blonda.... habar nu au! Dar tu esti curat, doctore! Miroseai a vodca cand te-am intalnit. Tremurai. Am tremurat si eu, poate. Dar acum ne sufoca realitatea.
Nu-i asa ca e inselator Parisul? Oh, si mai cu seama zona din spatele Catedralei Notre Dame. Nu te duce acolo! Tu nu ai nevoie de negru!
Cred ca esti inocent, cred ca habar nu ai despre ce iti vorbesc. Azi a fost frig si m-am gandit la seminariile tale, la pauzele tale, la toate colegele frigide care te-au inconjurat sase ani. Crezi ca suntem diferiti? Ce gluma buna! Mi-ar placea sa intelegi. As vrea sa cred ca poti manui o lanterna. Te poti descurca cu o lanterna, doctore?
Toti baietii astia care au dormit in paturi de campanie, care au visat ca sugruma adolescente, care au suspinat ori de cate ori intalneau o suvita blonda.... habar nu au! Dar tu esti curat, doctore! Miroseai a vodca cand te-am intalnit. Tremurai. Am tremurat si eu, poate. Dar acum ne sufoca realitatea.
Nu-i asa ca e inselator Parisul? Oh, si mai cu seama zona din spatele Catedralei Notre Dame. Nu te duce acolo! Tu nu ai nevoie de negru!
21 ian. 2011
Truffellchwein
Sunt in camera de hotel, doctore. Ascult Eric Truffaz si ma intreb daca s-a schimbat ceva. Berlinul pare trist. Si toti barbatii astia blonzi, abrupti, salbatici isi poarta barbile tot cu tristete. M. imi spunea mai devreme, dupa ce ne-am sarutat, ca 'I'm from the North of Germany. We don't speak'.
Ma simt ca dupa o premiera, ca dupa un vernisaj. Plecarea lui M. a lasat un gol ciudat in camera, gol pe care nu stiu cu ce sa il umplu. Mi-ar fi placut sa fie V. aici si sa mergem sa bem un pahar de vin rosu la Mobel Olfe, sa intram in vorba cu straini, sa dansam, poate. Tii minte ca iti spuneam, la un moment dat, ca ma fascineaza o anumita specie de brazi canadieni? Douglas Firs. M. seamana cu un brad canadian, doctore. E aspru. Dar tandru. In plus, stie sa-si poarte barba cu demnitate. Si asta conteaza, nu?
Am reconsiderat dialogul nostru despre americani. Baiatul asta, Sean, sustine ca face fotografie, nu stie sa flirteze, e stangaci dar si-a pastrat un soi de prospetime. Imi place, in special, cum pronunta Butte, Montana. In decorul de la Madame Claude arata ciudat, un alt american la Berlin care nu stie cum sa-ti spuna ca vrea sa faca sex cu tine, desi o arata explicit. Simplifica mult americanii astia, doctore. Si tocmai din cauza asta esueaza lamentabil la capitolul I, capitolul lucrurilor teribil de simple.
M-a sunat M. Vrea sa dormim impreuna diseara. A, si a inceput sa ninga, doctore. Cu fulgi mici, care par niste flori de miozotis. Imi pare rau ca nu am un volum cu poeziile lui Arghezi in bagaj.
Ma simt ca dupa o premiera, ca dupa un vernisaj. Plecarea lui M. a lasat un gol ciudat in camera, gol pe care nu stiu cu ce sa il umplu. Mi-ar fi placut sa fie V. aici si sa mergem sa bem un pahar de vin rosu la Mobel Olfe, sa intram in vorba cu straini, sa dansam, poate. Tii minte ca iti spuneam, la un moment dat, ca ma fascineaza o anumita specie de brazi canadieni? Douglas Firs. M. seamana cu un brad canadian, doctore. E aspru. Dar tandru. In plus, stie sa-si poarte barba cu demnitate. Si asta conteaza, nu?
Am reconsiderat dialogul nostru despre americani. Baiatul asta, Sean, sustine ca face fotografie, nu stie sa flirteze, e stangaci dar si-a pastrat un soi de prospetime. Imi place, in special, cum pronunta Butte, Montana. In decorul de la Madame Claude arata ciudat, un alt american la Berlin care nu stie cum sa-ti spuna ca vrea sa faca sex cu tine, desi o arata explicit. Simplifica mult americanii astia, doctore. Si tocmai din cauza asta esueaza lamentabil la capitolul I, capitolul lucrurilor teribil de simple.
M-a sunat M. Vrea sa dormim impreuna diseara. A, si a inceput sa ninga, doctore. Cu fulgi mici, care par niste flori de miozotis. Imi pare rau ca nu am un volum cu poeziile lui Arghezi in bagaj.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)