Uneori esti atat de cinic, doctore! Cinic cum numai Werther ar putea fi, intr-o dupa-amiaza oblica de noiembrie, in care ploaia si cafeaua inseamna, de fapt, acelasi lucru.
Stii, ma enerveaza sa urci doar pentru ca nu ai umbrela, pentru ca ti s-au udat pantalonii sau pentru ca ai ramas fara tigari. De cele mai multe ori imi spui ca nu intelegi ce vreau sa spun. Mai tii minte discutia noastra despre drumuri forestiere? Ma legam de mansetele camasii tale, doctore. Imi pusesem toate sperantele in mansetele tale albe, apretate, arogante, suficiente.
Acum a sunat si Marta. Nu se poate decide. Nu stie daca trebuie sa vina. Daca poate sa vina. Imi spune ca uraste notiunea de mic-dejun in hotel, ca nu ii place sa simta zatul din cafeaua cu lapte. Teorii, doctore. Sau, cum ar spune Barthes, fragmente. Fragmente de dicurs. Imi aduc aminte de Adriana Popovici, de privirea ei incisiva, dar atat de materna... Atunci nu il cunosteam pe el. Nu stiam ca exista. Acum, ca stiu, ma panichez. Si o aud pe Marta cum isi varsa nervii pe un idiot nevinovat care, intr-o engleza aproximativa, ii spune ca pana si notiunea de room-service are o limita.
Diminetile mele, doctore, in gangul de caramida din Matei Voievod, diminetile alea de septembrie care rimau cu admiterile, cu testele, cu probele... mi se par atat de departe. Pana si pe Adriana Popovici o vad ca printr-un val. Fumeaza, isi misca usor capul si apoi dispare in negura amintirilor. La fel de bruneta, la fel de incisiva, la fel de materna.
Trezirile astea triste, sfasietoare, trezirile mele nete, nevinovate, scanate cu atata tandrete si revolta, ma indeamna sa iti spun ca nu se moare din durere. Oare? Ah, uneori, isteric, trupul meu produce cascade de incidente. Se intalnesc, in acelasi loc, Olguta, Marchiza de Merteuil, Maria Lou, Fedra si... Adriana Popovici. Odata marturisit, sentimentul, primul sentiment, nu mai inseamna nimic. Cel putin asta ne invata literatura. L'Empire des signes, doctore!
Doctore, hai sa fim seriosi! Eu nu sunt Fred Astaire. Iar tu, tu nu ai nicio sansa sa speri ca ai putea fi, intr-o buna zi, Ginger Rogers. Mai tii minte ce spunea Nora Iuga in 'Jurnal'? Mai tii minte cum declara ca o sperie toate femeile alea drepte, geometrice, cu nume interbelic-superficiale? De fapt ii placeau, doctore! Intr-un fel, le admira. Catinca Ralea, Dina Burghele, Mona Giurascu, Elvira Levantinopol... Da, chiar ea! Grecoaica aia superba!
Nu cred ca am gresit. Decat prin aceasta holofraza asimetrica, care descrie acum o situatie limita. Am marturisit ca iubesc, doctore. Fara sa despic nuante. Am facut-o in sensul cel mai simplu, cel mai direct, cel mai putin sofisticat, in sensul acela atat de strain tie. Si nu, nu mi-am pus manusi chirurgicale, nu m-am spalat pe maini de mai multe ori. Am spus-o pur si simplu. Din tot incidentul de asta seara, nu cauza este cea care ma retine si rasuna in mine, ci structura.
Mi-e somn, doctore! Mi-e atat de somn incat mi se pare ca mainile mele care tasteaza acum, mainile astea, nu sunt decat niste lentile. Iar capul meu seamana atat de bine cu un penar! Nu suspectez, nu acuz, nu las fricile sa intre, nu clasez. Constat doar cu uimire amploarea situatiei. Si ma scufund in acelasi discurs de indragostit. Dar ma cunosti atat de bine, doctore! Noapte buna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu